18 mai 2012

After party. Partea a IVa.


 Acum 20 de ani inventam intrebări, astăzi am devenit curiozități.

Adolescent fiind, imi venea des pe buze intrebarea:  „Cine-i aia?” Folosind o intonatie admirativa, însoțită de o miscare a sprîncenelor sus-jos, jos-sus.  De fapt eram oarecum politicoși, nu spuneam pe șleau: Pfuooaa!! Ce bună-i! Ce i-aș mai  trage-o la păr!

Astăzi, chiar dacă inrebarea-i aceeași, diferă sensul. „Cine-i aia” este o intrebare simpla, naturală și fără alte așteptări ascunse ori subtilități. Chiar vrei sa stii cine-I, constient fiind că memoria-ți joaca feste.

La 16-18 ani o invitatie la dans se lasa cu fiori, vibrații, fluturași in stomac. Astăzi, cu dureri de șale sau cu bășici pe tălpi. Atunci nu știam tago, vals, mă interesa doar slowdance. Chiar nu ințeleg de ce stingeam lumina. Cică nu vroiam sa fim văzuți în toiul pipăielilor. E singura explicație plauzibilă. Aveam bus-simț? HM! Culmea e că tot mi se reproșa lipsa acestuia.

Astăzi dansăm pinguinul, rața, ursul sau alte lighioaie și avem pretenția să se pună refelctoarele pe noi. Tragem cîte-o horă sănătoasă de îmroșcăm cu transpirație pe farfurii, chiuim cu foc și ne întrecem în strigături răgușite și asta pentru că ne este frică ca, într-un moment de sinceritate bahică, să nu declarăm “As vrea sa pot sa-ti spun ca n-ai burta, ca n-ai sînii lăsați, că n-ai chelie sau fundul prea mare”.

Cu toate acestea, tare-am mai dori ne îmbrățișăm tandru și să ne simțim ca atunci cind ne puneam intrebarea: oare Ea (sau El) este aleasa (alesul)?

Mi-e dor de stupida intrebare „Vrei să fii prietena mea?”, mi-e dor de primul sărut, de primul eșec, de prima despărțire. Imi este dor de mirosul Acela, de EA, singura și unica între unice. Prima și ultima.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu