7 apr. 2014

1. Iubirea Vieții Mele

Tare mult mi-aș dori să pot descrie în amănunt ce-am simțit la prima întînire cu Iubirea Vieții Mele de precoc înamorezat, dar timpul și evenimentele ulterioare au deteriorat grav adevarul. Adică ce urmează, îs niște minciuni scornite la o cafea fără zahar sau lapte.

O chema Nicoleta. Probabil italienii îi zic la fel, n-am cum verifica.

In 1987 trecusem cu brio peste prima tentativă de labă, așa că atenția mi-a fost atrasă de țîțele abia conturate prin sarafanele obligatorii la acea vreme.

Mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre păsăricile meschin ascunse după chiloțeii roz cu inimioare sau fluturași. Incă nu era internet sau Playboy la chioșcuri, deci trebuia să fac cercetare știintifică utilizind oglinjoara de rujat a maică-mii. Pentru a nu-ți fura un penar peste cap, erai nevoit să apelezi la tactici lipsite de prejudecăți sau scrupule. In primul rînd, îți alegeai posesoarea de pizdulece cu țîțele cele mai mari din clasă. De obicei asta era cea mai a dracu și te pocnea peste coițe cînd te așteptai mai putin, mai exact cînd o bulăneai. Oglinda ce ar fi trebuit sa te farmece, se monta pe bombeul adidașilor (un fel de pantofi sport făcuți dintr-un carton colorat anost, se rupeau la primul șut in bășică) și se indrepta cît se poate de subtil între cracii cosînzenei ce-și copia tema la mate în pauza mare. N-apucai să vezi mare lucru, dar te puteai lăuda la ceilalți labagii din clasa că i-ai ginit tamponul.

Cel mai greu era să-ți faci gagică. Tupeiștii, sfidîndu-ne, se duceu direct la hormonică și îi ziceau direct „vrei să fii prietena mea (?), dacă nu te mamelesc”. Săraca viitoare femeie fatală, accepta chiar și un buchet de ghiocei ofiliți, numa' să scape nevatamată de zmeu. Noi, ăștia mai timizii, așteptam să fim pețiti de ce mai rămînea neluat de craii alpha. Adică cele mai ațîțate (fără țîțe) exemplare din neamul muieresc, dar aveau chiloței albi și ciclu. Nu prea știam noi ce-i ăla, dar cică era de bine.  

Cam astea erau vremurile în care Iubirea Vieții Mele m-a abordat pe culuarul Școlii Generale nr. 5 din Dorohoi – oraș făcut celebru de Bobo si Bobi din trupa Fără Zahar. Mi-a strecurat un bilețel în care era corect caligrafiat „invită-mă la un Brifcor, nu-ți va părea rau. A ta, Nicoleta”.
Credeam că visez, așadar m-am pișat pe mine, că-n somn totul e permis.  Probabil am tras și un pîrț emoționant, nu-mi amintesc prea bine, cert e că nu mai aveam puls de aviator ci o puternică tahicardie inghinală. Nu știti ce-i aia? Nici eu, dar un grup de cercetători britanici e pe cale de a publica un studiu amănunțit despre aceasta afectiune.


Despre prima întilnire, voi povesti curînd.

Un comentariu: